Panache!

De ce trebuie să luptăm.

AP Photo/The Times-Picayune, Matthew Hinton

This article is available in:

Cartea preferată a fiului meu de trei ani este Out of the Blue. Are fotografii mari, în culoare, cu animale marine, de la plancton la pești-clovn și balene ucigașe. Îl găsesc adesea pe fiul meu dimineața, îmbrăcat în pijamale pe podeaua dormitorului său, întorcând cu atenție paginile cărții. Și de fiecare dată când îl aud numind creaturile magnifice din fața lui, mi se rupe inima. Dacă nu se petrece o schimbare radicală în comportamentul oamenilor, în timpul vieții fiului meu oceanele lumii și sistemele de viață susținute de acestea, vor muri.

Mă lupt pentru copiii mei. Nu e vorba de mine. E vorba de ei. Disperarea adâncă pe care o simt pentru neputința noastră colectivă de a recunoaște, cu atât mai puțin confrunta dislocările catastrofice din viitorul apropiat, este declanșată de dorința mea puternică în rol de părinte de a mă asigura că am chemat în mine toată energia pentru a sfida sistemele corporatiste ale morții care exploatează ființe umane și lumea naturală exhaustiv sau până la colaps. Cel puțin, sper, copiii mei se vor uita înapoi și vor vedea că tatăl lor nu a rămas nesimțitor în timp ce ecosistemul era distrus în numele profitului, şi lumea a fost rearanjată de corporații, ajungând să semene cu un neofeudalism terifiant, un fel de capitalism totalitar. Cel puţin ei vor vedea, sper, fotografii ale tatălui lor fiind luat pe sus și dus la închisoare, sfidător. Eu rezist aici nu din ură, ci din dragoste, o dragoste pentru toate lucrurile pe care cultura deformată a profitului corporatist le vede ca fiind goale și sentimentale - copii, lacuri, munți, copaci şi cântecul unui sturz adânc în pădure.

Consecinţele schimbărilor climatice severe sunt inevitabile. Vremea ciudată, incendiile, şi tornadele care au dat peste toate statele din Vestul mijlociu al SUA, secetele şi inundaţiile grave din China, Pakistan, Bangladesh şi Australia, împreună cu temperaturi extrem de ridicate pe întreg Pământul, sunt aici. Şi acesta este doar începutul. Dar cel mai înspăimântător este faptul că accelerarea rapidă a încălzirii globale, care desfigurează ecosistemului într-un ritm mai rapid decât au prezis cele mai pesimiste studii ştiinţifice acum câţiva ani, au fost întâmpinate de negare colectivă şi auto-amăgire. Temperaturile globale au crescut deja un grad si au declanșat topirea rapidă a regiunii arctice. Fiecare creştere cu un grad înseamnă o reducere de zece la suta a recoltelor de cereale. Dacă ne-am opri toate emisiile de carbon astăzi, temperaturile vor continua să crească cu cel puţin un grad, poate mai mult. O revelaţie bruscă nu ne-ar putea salva de la schimbări climatice drastice, de migraţii umane de scară largă, creşterea nivelului mării, foamete şi de crize de alimente. Bine ați venit la Minunata lume nouă.

Singura opţiune viabilă pentru a salva specia umană de la auto-distrugere- să punem capăt dependenţei de combustibili fosili - este ignorată de către cei din lumea industrializată în mâna cărora se află puterea, cei care au rupt în bucăți acordul făcut la Kyoto privind schimbările climatului. Ultima speranță pentru reformă şi răsturnare a situației va veni prin acte susţinute de nesupunere civilă şi de sfidare deschisă față de sistemele formale ale puterii. Asta înseamnă să fii arestat. Aceasta este concluzia la care au ajuns multe dintre vocile noastre cele mai importante şi prevestitoare, inclusiv Berry Wendell şi Bill McKibben.

Ideea de a lucra în cadrul sistemului pentru a-l reforma a eşuat. Lucrând în afara sistemului pentru a-l sfida ar putea la fel să eşueze. Să privim realitatea în față. Structurile de putere corporatiste sunt indiferente la nevoile, drepturile sau dorinţele cetăţeanului de rând - ce să mai vorbim de planetă - şi au deturnat toate sistemele de putere de la mass media la politica electorală la instanţele de judecată.

Este de înţeles cum un realist ar ajunge la disperare. Şi dacă m-aș retrage în auto-absorbţie aş găsi un lot mic de pământ unde n-ar trebui să mai aud vreodată un alt aspirator de frunze, şi aș găsi ce confort aș putea, în familia mea, cărţile mele şi în şoaptele şi frumuseţea lumii naturale. Dar renunţarea, din punct de vedere moral, nu este admisibilă. După cum ne-a amintit Sitting Bull, înseamnă să condamni născuții şi nenăscuții, flora și fauna (pe care Sitting Bull le vedea ca fiind sacre), la mizerie şi moarte. Nu avem dreptul să facem acest lucru. Noi trebuie să ne ridicăm şi să luptăm pentru viaţă.

Trebuie să luptăm pentru cei care vin după noi, pentru cei care acum sunt prea mici, prea slabi şi prea lipsiți de putere pentru a lupta, pentru născuţi şi nenăscuţi, pentru cei care, aidoma fiului meu, nu și-au pierdut încă sentimentul de uimire şi veneraţie faţă de lumea naturală. Le datorăm asta copiilor noştri. Poziţia cea mai grea din punct de vedere moral, cel mai mare act de curaj va fi de a vedea clar, precum Sitting Bull, întunericul şi puterea forţelor morții aliniate împotriva noastră şi cu toate acestea, să găsim curajul de a ne împotrivi. Cea mai mare temere a lui Sitting Bull la sfârşitul vieţii a fost că nu a luptat destul de greu pentru poporul său, care l-ar fi ocărât.

Împotrivirea păstrează demnitatea noastră personală ca fiinţe autonome. Înseamnă că nu le permitem să ne clasifice ca obiecte. Este o modalitate de a sfida obscuritatea noastră. Viaţa este scurtă; vom muri cu toţii. Aproape toate luptele pentru justiţie vor supravieţui dincolo de viețile noastre individuale. Găsesc consolare în credinţă. Nu este credinţa în vreun crez sau vreo religie ortodoxe, ci credinţa că suntem chemaţi să facem ceea ce este bine, sau cel puţin binele în măsura în care îl putem determina, şi apoi să-l lăsăm. Nu ştim către ce se îndreaptă acest bine, sau dacă se îndreaptă către ceva. Budiştii o numesc karma (acțiune) bună. Dar credinţa înseamnă că actele de împotrivire - căci adevărata spiritualitate are mereu un nucleu de împotrivire - nu sunt niciodată lipsite de sens, deşi toate semnele tangibile ar putea arăta spre eşec şi înfrângere. Această credinţă îmi dă o alinare deosebită.

Aceasta este credinţa pe care Cyrano de Bergerac a exprimat-o în bătălia sa finală, o bătălie pe care ştia că nu o putea câştiga. Rănit fatal şi confruntând moartea, el se ridică brusc. "Nu aici! Nu când sunt la pământ!"

Prietenii lui îi sar în ajutor. “Nimeni să nu mă ajute”, le spune în timp ce se sprijină de un copac. “Numai copacul ... Să vină bătrânul acum! Mă va găsi în picioare, cu sabia în mână … ”

"Ce-ai spus?" Cyrano strigă către întuneric. "Fără nici o nădejde? Foarte bine! Dar care om se luptă doar pentru a câştiga? Nu! Nu, mai bine să ştii că lupți în zadar! ... Tu de acolo, cine eşti? O sută împotriva unu. Îi cunosc acum, vechii mei vrăjmaşi: Minciuna! Acolo! Acolo! Prejudecata, Compromisul, Lașitatea!”

Taie prin aer cu sabia. “Ce e asta? Nu! Să mă predau? Nu! Niciodată, niciodată! Ah, şi tu, Vanitate! Ştiam că ai să mă dobori în cele din urmă. Nu! Voi lupta! Voi lupta! Voi lupta!”

Se opreşte, fără suflare şi pe moarte. “Da, ați alungat toți laurii și toți trandafirii mei; dar în ciuda voastră, Am o coroană pe care o port, Și deseară, când îi apar lui Dumnezeu, Salutul meu va mătura toate stelele Din fața pragului albastru! Un lucru fără de pată, neatins de lume, în ciuda unui destin tragic. Al meu!”

Sare înainte, cu sabia sus.

“Și acesta este … ”

Sabia îi cade din mâini. Se împiedică și cade în brațele lui Roxane și ale prietenilor lui.

"Acesta este ... al meu panache."

The World As It Is: Dispatches on the Myth of Human Progress.

Tradus de Linda Jacqueline Crișan – Translator Brigades[email protected]

*Cuvântul “panaș” există și în limba română, dacă îl căutați în DEX, dar doar cu sensul literal de pene ca podoabă militară. De aceea am ales să las cuvântul în original- eufonia sa inspiră ceva asemănător cu curajul dar poate mai mult; în engleză panache înseamnă curaj plin de nesăbuință.